Paradisul meu pierdut, o poveste de suflet

Hits: 695

“Nu există nimic întâmplător; iar, ceea ce pare doar un simplu accident apare din sursa profundă a destinului”. Johann Christoph Friedrich von Schiller

 

Capitolul 2

Salutul de foc

 

   Niciodata nu vom sti ce ne rezerva viitorul si, poate, niciodata, nu vom fi, cu adevarat, pregatiti pentru surprizele vietii, pentru intalnirile de gradul zero ale existentei noastre. De multe ori, se intampla ca in ani buni din viata ta sa nu se intample nimic spectaculos si se poate ca, intr-o secunda, un simplu salut sa iti dea peste cap intreaga viata, sa te scoata, brusc si fara drept de apel, din amorteala cotidianului, a rutinei, a zonei de confort, a oranduielii tale pe care, atat de mult, te-ai luptat sa o mentii si pe care te-ai agatat sa o aperi, cu disperare, in ciuda nefericirii tale ucigatoare, in ciuda calcarii in picioare a sufletului tau, cu buna stiinta. Un simplu salut poate transforma oamenii din straini in suflete pereche, in parteneri de arme, de pat, de pereti, de viata, de liniste, de bucurie, de furtuni si de rastigniri, le poate da aripi, ii poate metamorfoza in ingeri decadenti sau in diavoli nevinovati.

   Un simplu buna ziua ne poate vindeca sufletul, intr-un mod total, profund si naucitor, ne poate face sa ne simtim in siguranta in haosul planetar, sa ne simtim acasa, desi traim printre straini. Un salut, cateva cuvinte venite din suflet, inseamna, de multe ori  caderea unor bariere, distante, lumi, prejudecati, mentalitati, logici impuse si acceptate tacit, inseamna o dezgolire senzuala a sufletului, o dizolvare a notiunii de cetatenie, o dezintegrare a celui/celei care am fost, o nastere a celei/celui care vom fi, o regasire de viata a unui suflet iubit dintr-o alta viata, o continuare spirituala a ta, un destin implinit, cu sau fara voia ta, inseamna o celebrare a povestilor si a valorilor comune trecand, cu zambetul pe buze peste tot ceea ce inseamna diferente lingvistice, istorice, culturale, religioase si politice, inseamna arderea zidurilor ce ne tineau sufletul prizonier si construirea unui pod superb intre doua fiinte, intre Yin si Yang-ul sacru, intre femininul si masculinul datatoare de viata, de lumina, de speranta…

   Era 15 August 1998, cand, pe aeroportul Atatürk din Istabul, Leah privea pierduta spre panoul unde erau afisate plecarile. Privea si se gandea la prietenii ei dragi care abia o asteptau sa ajunga in Montreal, Canada. Trecusera vreo 10 minune de cand tot privea panoul si zambea unui vis imaginar, unor crampee de viata, de bucurie si de Aventura. Zambea….asta pana in momentul in care a simtit ca cineva a lovit-o, brusc, din spate, aducand-o astfel din cerul al noualea fix cu picioarele pe pamant. S-a intors confuza, hotarata sa traga o mama de injuratura, insa, intorcandu-se, a simtit cum ii ingheata sangele in vene, iar spumoasa injuratura i-a ramas fix in gat.

   Niciodata nu vom sti ce importanta au faptele noastre in viata celor de langa noi. Faptele, cuvintele poate, chiar o privire. De multe ori un suspin inseamna mai mult decat o mie de cuvinte, iar o privire inseamna mai mult decat o biblioteca. O privire in care poti citi o fericire imensa, poti simti abisuri sau poti saruta mii de curcubee. Leah paralizase, pur si simplu si, desi facea eforturi imense sa isi revina, sa spuna ceva, nu reusea nici macar sa schiteze cel mai mic gest. Parca era lovita de tunet, de fulger, de toate Boeing-urile si Airbus-urile aflate pe pista, de nave spatiale cazute fix in capul ei de papusa Barbie. In viata ei nu vazuse o privire mai calda, mai plina de iubire, asa cum am vazut in ochii lui buni si calzi, care o priveau duios, nu ca un barbat care priveste o femeie, ci, ca un om care priveste un alt om si pe care incearca sa-l cunoasca dincolo de cuvinte, de gesturi, de comicul situatiei, de suspansul sufletesc si emotional care ii cuprinsese pe amandoi.

   Dupa minute bune, care i s-au parut secole, Leah se dezmeticeste, isi face curaj si isi priveste “adversarul” fix in ochi. Pentru o secunda doar, o secunda binecuvantata in care Raiul a explodat in mii de culori, o secunda in care a gasit in privirea lui atata pace si liniste, in care si-a regasit sufletul intreg. A inchis incet ochii ei mari, cu gene de caprioara, dorind astfel sa memoreze privirea aceea calda si plina de bunatate, bunatatea omului trecut prin mari prabusiri emotionale si furtuni sufletesti dar care, in ciuda cioburilor de suflet care inca ii sangerau ascunse, undeva, adanc, in fiinta, reusise sa isi pastreze nobletea, finetea, puterea si eleganta masculina.

   Cu o voce bine timbrata si totusi catifelata, minunea din fata ei ii spune:

  -Va rog sa ma iertati! Nu am vrut sa va lovesc!

   La auzul vocii lui, Leah deschisese doar un ochi si il privea si mai mirata, gandindu-se in sinea ei daca omul acesta chiar este real sau, atunci cand a lovit-o ea a cazut, s-a lovit la cap, a facut buba si acum are vedenii….Realizand ca se uita la bietul om doar cu un ochi, intinde mana si spune scurt si direct, asa cum era obisnuita din armata: Leah Goldberg! Nu este nicio problema! Ma bucur sa va cunosc.

   Barbatul ii lua mana ei mica si delicata si i-o stranse in mana lui, uitandu-se, in continuare fix in ochii ei.

  -Fadi! Numele meu este Fadi…Ma bucur atat de mult sa va cunosc!

   Mii de volti daca ar fi lovit-o in acelasi timp si Leah nu ar fi tresarit, asa cum a tresarit la auzul numelui lui. Intr-un gest disperat, isi zmulse mana din mana lui si si-o aseaza, tremurand, pe gura….Fadi inlemnise si el sub blestemul salutului de foc….Undeva, in departare se auzeau motoarele avioanelor care stateau la coada si asteptau acceptul de plecare al turnului de control, motoare ce parca urlau, asemenea unor fiare injunghiate, sub lovitura mortala a destinului.

   Ca si ei, timpul incremenise, iar pe chipurile lor nu se mai putea citi decat uimirea, tristetea, ba chiar disperarea…O lacrima se prelingea din ochii lui pe mana ei, stropind-o usor. Cu voce tremuranda si cu lacrimi in ochi, Leah repeta ca o masina stricata: nu este adevarat, nu este adevarat, nu este adevarat! Afara era deja noapte, insa pe Leah si pe Fadi nu noaptea de afara ii ingrozea, ci bezna cazuta, brusc si pe nedrept peste sufletele lor. Sa-i ia dracu de latini cu zicatorile lor cu tot, se gandea Leah, in timp ce ii stergea lui Fadi o lacrima prelinsa pe obrazul lui nebarbierit si totusi fin…Alea iacta est, adica zarurile au fost aruncate…Mai bine ne-ati arunca pe noi intr-o celula si ne-ati lasa acolo, impreuna, pentru totdeauna, se gandea Leah, in timp de Fadi privea pierdut si prabusit spre ultimele licariri ale avioanelor ce se pierdeau in zare.

 

va continua

 

Alexandra Goldstein,

Acasa, 29 Ianuarie, 2019