Iubire distanta

Hits: 172

„Multi vad ceea ce pari a fi, putini inteleg ceea ce ești”. Nicollo Machiavelli

Am 43 de ani! Multi sunt cei care imi spun ca este cazul sa mai termin cu glumele de gradinita, cu viezu, cu toata prosteala, pentru ca sunt adult si trebuie sa ma comport ca atare! Asa o fi! Le respect parerea, insa aleg sa raman adultul cu suflet de copil si copilul din mine a primit cel mai frumos si mai emotionant compliment! ” Da, un copil tare bun!” De ce m-a emoționat profund? Credeti sau nu, era prima data in cei 43 de ani cand mi se spunea acest lucru!

Ca oricarui copil, ador sa ma uit la desene animate, Tom si Jerry, miaunila și chitaila fiind preferatii mei! De ce am o sensibilitate aparte pentru aceste personaje celebre ale lui Walt Disney? Pentru ca, uitandu-ma la ei, ma gandesc la oameni! Oameni frumosi, buni, sensibili, care poarta in privirea lor toata caldura sufleteasca, dar si tot zbuciumul lor interior, oameni care, asemenea personajelor mele dragi, una arata la suprafata si alta simt, cu adevarat, in sufletul lor! De ce ii iubesc pe Tom si pe Jerry? Pentru ca imi aduc aminte de tata, de timpul petrecut impreuna, dar si de relatia noastra. Iubire cu nabadai! Exact ca in Tom si Jerry!

Tata a fost unul dintre oamenii care una mi-a aratat si alta a simtit. Ca sa intelegi reactia unui om trebuie sa ii ințelegi povestea. Ca sa ii intelegi povestea, trebuie sa ai rabdare, sa iti doresti sa il cunoști pe acel om mai mult cu sufletul si mai putin cu ratiunea.

Tata a avut o copilarie destul de grea. Nascut in 1943, intr-o zodie de foc, Berbec, și intr-un an de foc, tata a facut cunostinta de mic cu lipsurile, cu teama, ba chiar cu abandonul, atunci cand parintii lui, bunicii mei, au divortat, bunicul meu mutandu-se de la Valenii de Munte la Bucuresti. Tata a fost crescut de bunica mea, Cecilia, dar stiu ca i-a lipsit umarul de tata si, mai apoi de barbat pe care sa se sprijine, i-a lipsit energia masculina din viața, reperul barbatesc, si, o data cu aceasta multe lucruri care l-au făcut pe tata sa devina adultul care nu a stiut cum sa-si arate iubirea fata de ceilalti, nu a stiut cum sa incurajeze, cum sa motiveze si chiar sa lupte pentru cei dragi. Isi lua bucuria sufleteasca si mentala mai mult din carti si mai puțin din oameni. Lectura…Marea si, poate, singura lui pasiune! Am mostenit aceasta pasiune si ii mulțumesc!

Daca nu as fi cunoscut povestea tatalui meu, as putea sa il etichetez ca fiind un singuratic, un egoist, un om care primea cu drag dar care nu oferea nimic. De unde sa ofere cand sufletul lui era gol, dezamagit, ranit, cand copilul din el se simtea tradat, respins si abandonat? Cum poate un om sa ofere ceva ce nu are sau nici macar nu stie cum arata acel ceva? Fiecare om ofera doar ceea ce are in suflet, ceea ce a fost invatat, ceea ce a vazut si trait in familie. Povestea pe care un copil o trăieste in primii ani de viata este, in multe cazuri, definitorie pentru viitorul adult. Acum, la cei 43 de ani ai mei, am inteles faptul ca tata m-a iubit, mult, in felul distant, in felul lui ranit si niciodata vindecat. Ce regret cel mai mult este faptul ca tata nu mai este langa mine, ca nu mai pot sta cu el la povesti, nu mai pot sa ii spun cat de mult il inteleg, cat de mult ii onorez povestea, durerile, cat de mult il iubesc si cat de mult imi doresc sa ne vindecam impreuna. Ma iert pe mine pentru ca nu am stiut atunci ceea ce stiu acum, ma iert pentru ca m-am judecat aspru, pentru ca l-am judecat pe tata, ma iert si il iert pentru ca, mult timp, in loc sa ne bucuram de un timp petrecut in liniște si pace, ne-am mutilat sufletele in razboaie inutile.

Acum, la cei 43 de ani pe care ii am, am învațat sa simt oamenii, reactiile lor, atitudinile lor fata de mine dintr-o perspectiva mult mai profunda. Ii simt, ii vad, ii traiesc dincolo de aparente, dincolo de ceea ce multi se lupta sa afiseze, resusind, astfel, sa fac pace cu ei, cu mine, cu viața. Daca inainte reactionam dintr-un spatiu al orgoliului ranit, care, de fapt, era tot ranile mele nevindecate, acum, intr-o mare masura, am invatat sa stau, sa respir adanc si sa ma intreb, oare ce anume il doare pe acest om de tipa la mine, de ma respinge, de ma ignora, de fuge de mine? Stau acolo, in spatiul bun din sufletul meu si incerc sa ma conectez cu copilul interior al celui sau celei care ma respinge. Si din intalnirea sufletului meu cu copilul interior al lui sau al ei se naste intelegerea, zambeste compasiunea, tasneste iubirea care vindeca neiubirea lui sau a ei.

Dincolo de aparente exista suflete bune, frumoase, sensibile, dar care sunt inca afectate de ranile trecutului. Dincolo de aparente, dincolo de respingere, de furie, de abandon sunt oameni cu povești de viața triste uneori dure, oameni care tanjesc după putina lumina, iubire, intelege, compasiune, acceptare. Dincolo de aparente sunt eu si sunt ei, sunteti voi, suntem noi toți, mereu interconectati, mereu studenti, mereu profesori, mereu oameni care, cateodata, ne ranim unii pe altii dar si care, de multe ori, ne vindecam unii pe alții, ne iubim, ne descoperim, evoluam impreuna si tot impreuna invatam sa iubim, sa ne daruim si sa simtim, frumos, curat, profund, vindecati, mereu dincolo de aparente.

Alexandra Mihaescu,

Campina 28.05.2023