Prezenta fizica, absenta sufleteasca

Hits: 439

“De ce prezenta neprezentei e cateodata mai prezenta decat prezenta insasi?” Oana Pellea

Se spune ca tata este prima mare iubire a fetitelor si ca ele isi cauta in viata parteneri care seamana cu tatii lor. Eu cred ca tata reprezinta stalpul de nadejde pe care orice copil ar trebui sa se sprijine…Tata, reperul sufletesc spre care ne inaltam sufletul si ochii, atunci cand nori mari si negri se abat peste existenta noastra. Tata, energia masculina, a creatiei, cea care ne inspira si ne motiveaza sa devenim cea mai buna versiune a noastra, ratiunea si actiunea intruchipata, tata, figura care emana curaj, putere, autoritate, forta…
In timp ce pentru unii copii, taticul lor este cel mai bun, cel mai frumos, cel mai viteaz, eroul vietii si al sufletului lor, cel mai bun prieten al lor, camaradul lor de joaca, de aventuri, de noi descoperiri, de jocuri, de discutii, de suflet, pentru altii, tata este doar cel care urla, tipa, amaninta, loveste, jgneste, umileste, respinge si abandoneaza.
Andrei s-a nascut intr-o superba Duminica de Septembrie, intr-o familie de oameni tineri. Inca de la venirea lui pe lume, a fost o mare dezamagire, mai ales pentru tatal lui, care isi dorea cu ardoare o fetita. Toata viata, Andrei s-a simtit ca fiind o mare greseala a destinului si niciodata nu a inteles de ce tatal lui nu l-a iubit.
– Andrei, de ce anume iti este frica cel mai mult in viata asta?
-Ha, ha, ha….Te-ai astepta sa iti spun ca mi-e frica de moarte..Ei bine, din contra, abia astept sa treaca si ce mi-a mai ramas….
– E, hai…Ce te-a apucat?
-Dorul de duca, Alex…Asta m-a apucat….Sunt atat de obosit cum nu ai idee…
– Omule drag, intr-un fel sau altul toti suntem obositi, dar asta nu inseamna ca vrem sa ne ducem la locul cu verdeata…Mai avem pana acolo…Acum serios vorbesc, ti-ai privit, vreodata, in fata fricile?
– Da!
-Si? Care e bau-bau-ul cel mai mare?
-Pai am doua mari frici…cea de respingere si cea de umilinta, amandoua mostenire de la tata.
-Auci..
-Aha, exact asa..
-Dar tatal tau pare un om foarte de treba. Mereu amabil, foarte cult, foarte politicos…Mama ta a fost foarte norocoasa ca a avut un astfel de sot….
-Da, da, cum sa nu…al dracu’ de norocoasa…Asa de norocoasa a fost ca s-a dus pe lumea ailalta de inima neagra..Asa noroc, mai bine lipsa…Of, copil bun si naiv…cunosti vorba romaneasca afara este vopsit gardul, inauntru este leopardul, asa si cu tata. Pe strada un domn, in casa …cu totul alt om.
– Nu te cred…Cred ca exagerezi putin, Andrei!
– Vezi, asa este cand nu stai cu un om in casa. Ii vezi numai partile alea bune, stralucitoare, cele pe care vrea sa le arate ca sa impresioneze asistenta. Nu esti singura care a picat in plasa manierelor lui artificiale. Faptul ca saruta mana unei doamne si ca iti spune cu toata stima si cu tot respectul, nu inseamna ca si stie ce este acela respect. Sunt doar niste formule folosite pentru a impresiona. O simpla masca, in spatele careia se ascude un om singur, trist si egoist, unul pe care nimic nu il multumeste. Orice ai facea, orice ai spune si oricum ai da-o, tot nemultumit este. Este genul de om caruia trebuie sa ii fie lui bine, in primul rand. Asa a fost toata viata. Daca a avut cartile, tigarile si televizorul cu canalele lui preferate, noi, restul puteam sa si crapam ca nu ii pasa.
Nu m-a vrut de la inceput, nu stiu de ce m-a facut, cred ca, mai mult mama a vrut sa aiba o familie…A vrut fata si, ghion, am iesit baiat, de parca nu tot al lui eram…De la gradinita a inceput cosmarul. Din magar si rahat cu ochi nu ma scotea. Nu facea niciun efort sa se coboare la mintea mea, iar eu la 4-5 ani nu prea puteam sa ma ridic la mintea lui si la exigentele lui care ma vroiau perfect…S-o ia dracu’ de perfectiune, ca mi-a mancat sanatatea…Isteria parintilor care vor copii perfecti, de parca ei ar fi sfintii perfecti coborati din icoane. Vor educatie perfecta, vor note perfecte, cariera perfecta, salariul perfect, partenerul perfect, casatoria perfecta..Vor si vor si vor…iar noi nu vrem decat sa fim iubiti, acceptati asa cum suntem, cu bunele si cu bubele noastre, sa fim ascultati, intelesi….Noi vrem suflet, ei vor perfectiune si, de aici incepe circul, mai bine zis drama. De aici incep traumele si adancirea prapastieie sufletesti. De aici incepe Golgota sufleteasca a multora dintre noi, incep abuzurile emotionale, de aici, incepi sa te intrebi de ce dracu te-ai nascut, care este rostul tau pe acest pamant si cat mai dureaza acest calvar. Dar multi parinti, habar nu au cat rau le fac copiilor, cata durere se aduna in sufletul lor chinuit si biciuit zilnic de ramarcile lor otravitoare.
Toata viata, m-am uitat cu mare jind spre acei tatici care isi adora copiii, care se uita la ei ca la Soare, care sunt in stare pentru puii lor sa treaca prin foc si prin sabie, numai sa le fie bine, care sar ca arsi cand nu stiu cateva zile de copiii lor, care ii cauta, se duc peste ei, se ingrijesc de ei, le pasa, stau cu ei ore intregi la povesti, rad, glumesc, mananca impreuna, se sfatuiesc, se bucura impreuna de tot felul de momente si de activitati, se tin in brate, se alinta, se bucura, sincer, unii de altii, culeg amintiri, lasa amintiri frumoase unii in sufletele altora, traiesc simplu, dar atat de frumos, au ce povesti copiilor sau nepotilor….Cel mai bun prieten al meu, Dorian, are 5 copii, 4 baieti si o fata…Alearga de nebun de la un copil la altul, pe toti isi face timp sa ii asculte, sa ii ajute, cat poate, cum poate, dar, cel putin are bunavointa sa ii ascute, chiar daca nu intotdeauna fac sau spun ceea ce si-ar dori sa zica sau sa faca, dar ii iubeste pe toti la nebunie, este mereu langa ei cu toata dragostea si cu tot sufletul. De cate ori il aud vorbind la telefon cu copiii, mi se inmoaie inima de bucurie ca mai sunt si astfel de tatici. La mine….oh, la mine discutia cu tata este mereu un nou episod din Razboiul Stelelor. Nici nu ne dam bine buna ziua, ca deja avem ceva de zis. Daca il sun prea des, de ce il sun, daca nu sun, cu atat mai bine ca nici el nu suna sa vada ce fac, mai traiesc, mai respir…Atata timp cat ii duc tot ce ii trebuie, restul nu mai conteaza…Nu a contat si nu am contat niciodata!
Eu nu am mai stat la povesti cu tata, asa ca intre barbati, de ani de zile..Ce vorbesc eu aici? De-o viata, nu de ani…Daca il intrebi acum ce imi place, ce ma face fericit ce vise am, habar nu are, pentru ca niciodata nu a avut timp sa ma asculte, sa imi asculte planurile, gandurile sau filozofia de viata. Tot ce am facut, am facut din ambitia mea, din dorinta sincera de a face ceva bun si frumos cu viata mea. Niciodata nu a fost de acord cu nimic din ceea ce am vrut sa fac si tot ce am facut a fost sa invat, sa investesc in mine. Nu am batut barurile, nu am mi-am petrecut noptile prin cluburi, asa cum faceau colegii mei de facultate, nu am cerut bani de bere, de haine de fite, masini sau alte tampenii, nici macar in vacate nu am fost, stateam in curte toata vacanta de vara, pentru ca lui nu ii facea placere sa stea cu mine si cu mama, drept pentru care evita sa isi ia concediu ca tot omul. Serviciul si cartile au fost refugiile vietii lui. Iti vine sa crezi ca eu, eu care am fost olimpic national la romana, am urat scoala din tot sufletul?
-Tu ai urat scoala? Am urat-o eu…16 de chin, inchisoarea vietii mele…de la ai mei mi se trage..
-Si tu? Felicitari! Bine ai venit in club! Si eu tot din cauza alor mei am urat scoala…Sa-l ia dracu pe ala care a inventat notele ca astea mi-au otravit copilaria si viata. Din clasa intai, tata nu mi-a spus o data bravo, tata…Din tampit si mediocru nu m-a scos…Insa, cand luam cate un 10, uita sa zica, bravo, tati…ceva frumos…in schimb, cand luam sfantul 5 la mate, era circ in casa o saptamana, ca uite cutare ce destept este, ferice de ma-sa ca are asa un copil destept si vai de capul lui ce tampit are la usa, ca nu se va alege nimic de mine, ca sunt prea prost. Si, uite asa, incepea lungul si umilitorul sir de “epitete”, strigate in gura mare, ca, nu-i asa, el e tata, el e cel mai destept, el le stie pe toate.16 ani de noduri inghite, de nopti adormite cu lacrimile pe obraji, cu sufletul facut praf, de urlele, comparatii si jigniri.Cate umilinte am primit de la tata, cred ca imi sunt de ajuns pentru 5 vieti. Am 41 de ani si mi-e groaza de umilinta. mai bine imi tragi 5 perechi de palme, decat sa ma umilesti. Daca gresesc cu ceva, ca nu sunt nici eu perfect, si mi se spune esti un prost, nu esti bun de nimic, ma topesc pe picioare. Spune-mi frumos, cu duhul blandetii ca pricep, nu sunt greu de cap si incerc sa repar ce am gresit, insa nu ma umili si nu ma respinge….
-Adica, dupa ce ca te-a umilit, te-a mai si respins, ca si cum nu iti era de ajuns?!
-Pai, astea merg mana in mana….De cate ori am vrut sa construiesc un pod frumos intre mine si el, m-a lovit de un mare zid….Am zis ca daca las de la mine, daca sunt eu mai tolerant, mai intelegator, va fi ok….Dupa ce a murit mama si am ramas doar cu tata, am sperat ca lucrurile se vor schimba intre noi..Vise de vara, taica, nu s-a schimbat nimic….Cumva mama a fost liantul acestei familii, lipiciul care a tinut strans structura…Dupa mama, totul s-a dus gramada….m-am trezit in loc de un tata cu un strain, um om pe care nu stiu de unde sa il iau si unde sa il asez exact in peisajul vietii mele sufletesti, m-am trezit cu o simpla prezenta fizica si cu o mare absenta sufleteasca. Exista, acolo, in sufletul meu, un gol, pe care nimeni si nimeni nu il va putea umple. O rana ce va supura pentru totdeauna. Sunt absente pe care nimeni si nimeni nu le poate umple, oricat de mult si-ar dori. Atunci cand pierzi un prieten, un partener, zici, ok, asta este viata, merg mai departe, dar cand pierderea este legata de parinti, atunci se schimba radical datele problemei, pierzi un reper fundamental al existentei tale…Insa, toata povestea aceasta, oricat de grea si de dureroasa ar fi, m-a invatat ceva foarte valoros, sa devin puternic, sa am puterea sa am incredere in fortele mele, in visele mele, sa pot sa spun nu, clar si raspicat, sa am curajul sa imi sustin punctul de vedere nu cu jigniri, ci, mult mai important, ci argumente logice, m-a invatat sa nu depind de nimeni, sa ma descurc si sa ma ajut singur, m-a ambitionat sa devin un invingator, chiar daca toata viata mi s-a spus ca nu sunt bun de nimic. In orice cadere exista o lectie, exista o binecuvantare ascunsa. In orice ardere exista, inevitabil o renastere, in orice gol exista un plin. In absenta sufleteasca a tatalul meu, mi-am (re)gasit puterea mentala, m-am regasit, m-am redefenit de sute de ori, am murit si am inviat de mii de ori, am cazut, m-am ridicat si asta conteaza cel mai mult.
– Pana la urma, invingatorul ia tot, nu-ai asa, Andrei?
– Hm…daca invingatorul ia totul….regretele, tot ceea ce nu s-a spus, tot ceea ce putea fi si nu va fi niciodata, tot ceea ce nu s-a simtit, nu s-a facut la timp, astea…cui raman, invinsului sau invingatorului?
-Cui prodest? (Cui foloseste?)
– Nimanui….nimanui….Cateodata e tarziu, e mult prea tarziu….

Alexandra Mihaescu-Goldstein,
Acasa, 28 Octombrie, 2019