Iubirea, intre marturisire si tacere

Hits: 1737

“Cat de frumos suna glasul oamenilor cand spun ceva adevarat, cand smulg ceva din ei si-l intind altora ca pe-o ofranda :”tine, ia, acesta este sufletul meu!” Ileana Vulpescu

   Traim cu frici, cu multe si adanci frici agatate de sufletul nostru. Pentru ca asa am fost invatati.Sa ne fie frica sa vorbim cu strainii, sa ne fie frica de Dumnezeu, de parinti, de profesori, de oamenii tatuati, de cei care au alta culoare si religie, de cei excentrici, de cei care sunt prea galagiosi, prea vocali, prea libertini in gandire si in comportament. De mici copii, ne-a fost bagata in cap idea ca e mai bine sa nu riscam in viata, sa nu ne aventuram prea mult, sa nu visam prea mult, sa nu vorbim prea mult, sa nu simtim prea mult, sa nu ne destainuim sufletul si toate acestea, cica, pentru binele nostru, pentru a nu suferi, pentru a nu fi ridiculizati, respinsi, umiliti, abandonati. Mama mereu imi spunea:”fetita mea, sa nu iti faci iluzii, ca sa nu ai deziluzii!” Paguboasa gandire…Stiu ca o spunea cu toata dragostea de care numai o mama poate fi capabila, insa, idea aceasta repetata mereu si mereu, pe termen lung, nu mi-a adus niciun folos, ba, din contra, m-a limitat, mi-a taiat aripile, mi-a hranit neincrederea in mine, in potentialul meu, in tot ceea ce puteam sa fac si nu am facut pentru a nu avea deziluzii.

   De multe ori, am ales sa merg pe partea sigura a drumului vietii mele, ingorandu-mi, cu buna stiinta, dorintele, impuslsurile, intuitia si visele. Insa, cumva, in mine zacea o mica Xena, o razboinica gata oricand sa schimbe lucrurile…Si le-am schimbat, in felul meu. Pentru ca am ales iar, insa, am decis sa aleg cum simt eu…Am ales deziluziile in locul regretelor. Am mers pe mana mea si pe mottoul sufletului meu, mai bine sa regret ceva ce am facut, decat sa plang o viata intreaga  si sa regret ce nu am facut!

   Tot dintr-un mare sentiment de protectie, poate de prea multa protectie, am fost invatata ca este mult mai bine sa tac, sa nu spun tot ceea ce simt. Si tot pentru a nu avea deziluzii….N-a mers, pentru ca, intotdeauna, am spus oamenilor ce si cum simt! Am spus sincer, frumos si din tot sufletul, fara sa mint, fara sa ma mint. Am spus pentru ca asa am simtit. Am spus mi-e dor, chiar si atunci cand cealalta voce de la capatul receptorului tacea! Mi-am deschis bratele si am spus vino, chiar si atunci cand omul de langa mine tocmai decidea sa plece pe un alt drum!  Am spus  adio, atunci cand omul de langa mine se ruga sa ii mai  dau o sansa! Am pus imi pare rau omului care ma iubea, dar pentru care simteam ca nu sunt potrivita! Am spus pe aici nu se trece omului care ma privea cu drag, cu suflet, cu simtire, pentru ca eu purtam in suflet  si in fiinta un alt om! Am spus cu tot sufletului te iubesc omului care isi traia zbuciumul existentei  intre ratiune si sentiment, intre povesti de viata si povesti de suflet, intre noaptea neagra a realitatii si lumina si bucuria intamplarii! Am spus, atunci cand, poate ar fi trebuit sa tac, sa ucid cu mana mea adevarul din sufletul meu, sa inabus orice urma de sentimentalism, impletit cu dorinta sincera!

   Am spus, pentru ca asa am crezut ca este corect fata de mine, fata de ei. Am considerat ca oamenii pe care pretind ca ii respect si ii iubesc trebuie sa stie adevarul, fara sa impun nimic, fara sa astept ceva in schimb, fara sa le cersesc farama de suflet sau lacrima de emotie, fara ca ei sa se simta obligati sa faca ceva anume, sau sa schimbe ceva anume in viata sau in teriroriul lor personal. Am spus pentru ca am vrut sa ma simt libera de povara cuvintelor nerostite la timp, cuvinte, care pe unii i-a daramat la propriu, iar pe altii i-a vindevat pentru vecie! Am spus  pentru ca viata m-a invatat ca, ceea ce nu spunem la timp, mai devreme sau mai tarziu ne roade, ne schingiueste, ne omoara, ne bantuie pentru totdeauna, ne lasa in suflet rani adanci, rani pe care niciun pansament nu le va vindeca, ne lasa mutilari ce nu vor putea fi corectate prin nicio interventie chirurgicala, ne lasa taceri de gheata si ziduri reci, ne lasa biciuiri de constiinta si de trairi, ne lasa pe noi fara noi, prin pustiul nostru, al celor care am fi putut fi, dar nu vom fi. Am spus pentru linistea sufletului meu, pentru ziua de maine care nu ii este nimanui promisa, am spus pentru milisecunda de bucurie a celui care mi-a ascultat si binecuvantat marturisirea de suflet, de viata si de mantuire! Am spus si voi continua sa spun, indiferent daca voi fi respinsa, ridiculizata sau abandonata! Am spus si voi spune, pentru ca, a spune cuiva ce si cum simti, reprezinta dovada suprema de vulnerabilitate, de daruire, de libertate, de implinire sufleteasca, pentru ca sentimentele nu au valoare, atata timp cat ele nu sunt exprimate, intr-un fel sau altul. Am spus si voi spune, pentru ca, indiferent de rezultatul final, sufletul meu traieste o experienta unica, pentru ca, numai spunand frumos si curat imi onorez sufletul si ma onorez pe mine.

   Sa simti, sa spui, sa te dezvalui? Sa taci sau sa regreti? Tu, suflet drag, ce alegi?

   Alexandra Goldstein,

   Acasa, 18 Mai, 2019