Views: 3

„Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată.” Octavian Paler

   Viața nu este un joc de echilibru în care să măsurăm totul cu grijă, să împărțim sentimentele în porții mici, ca pe un parizer la cântar. Viața cere curaj, asumare și, mai presus de toate, iubire – iubire totală, profundă, care nu cunoaște jumătăți de suflet sau firimituri de pasiune. Iubirea nu se dă cu porția, nu se păstrează pentru „mâine”, nu se ascunde în spatele unui mister fabricat. Iubirea se trăiește acum, intens, cu responsabilitatea iresponsabilității, cu nebunia lucidității, cu arderea care nu se stinge și cu finitul care devine infinit.

   Trăim într-o lume care ne învață să fim calculați, să nu dăm totul dintr-odată, de teamă că vom rămâne fără. „Dacă iubești prea mult, te vei pierde!” – spun unii. „Dacă dai tot, ce mai rămâne pentru tine?” – întreabă alții. Dar iubirea nu este o marfă pe care o cântărim sau o dozăm ca să ne ajungă toată luna. Iubirea nu se plictisește și nu fuge dacă este adevărată. Ea crește acolo unde este dăruită fără rețineri, unde sufletul se investește total, fără calcule meschine.

   Să iubești cu porția înseamnă să trăiești pe jumătate. Înseamnă să oferi doar o umbră a ceea ce ai putea fi, să ascunzi bucuria, pasiunea, înțelegerea, doar pentru a păstra un așa-zis „mister”. Dar ce mister este acela care lasă în urmă regrete, suflete rănite și iubiri netrăite? Viața este prea scurtă pentru povești complicate, pentru jocuri de putere sau pentru scenarii demne de Agatha Christie. Adevărul este simplu: iubirea totală cere curaj,curajul cere vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea cere asumare.

În jurul nostru, vedem prea mulți oameni care își plâng iubirile pierdute sau niciodată exprimate. Le vedem în tribunale, unde dragostea de odinioară s-a transformat în dispute amare. Le vedem în sufletele care poartă povara unui „ce-ar fi fost dacă”. Le vedem, uneori, în cimitire, unde cuvintele nerostite apasă mai greu decât orice piatră funerară. Ce ironie că ne temem să iubim total, dar nu ne temem să trăim cu regrete!

   Să iubești profund nu este o nebunie, ci o binecuvântare. Este curajul de a te investi într-un alt suflet, de a dărui tot ce ai mai bun, pentru fiecare „astăzi” care îți este dat. Este promisiunea unui „mâine” etern, construit nu din frică, ci din încredere. Iubirea totală nu garantează lipsa durerii, dar garantează lipsa regretelor. Pentru că, atunci când iubești cu tot sufletul, știi că ai trăit cu adevărat.

   Societatea modernă ne îndeamnă să fim strategici, să ne protejăm inima, să nu ne arătăm vulnerabilitatea. Dar ce viață este aceea în care ne ascundem în spatele măștilor, în care oferim doar frânturi din noi? Eu aleg să păstrez omul, nu misterul. Aleg să dăruiesc iubirea, pasiunea, bucuria, fără să le cântăresc, fără să le împart în grame. Aleg să trăiesc fiecare clipă ca și cum ar fi ultima, pentru că viața nu așteaptă și iubirea nu se amână.

   Fiecare dintre noi are șansa de a iubi total, de a transforma un „astăzi” obișnuit într-un „pentru totdeauna” memorabil. Nu trebuie să așteptăm un moment perfect sau o persoană perfectă. Trebuie doar să avem curajul de a ne dărui, de a ne asuma riscul de a fi vulnerabili, de a arde fără să ne temem de cenușă.

  Viața nu se trăiește cu jumătăți de măsură, iar iubirea nu se simte cu jumătăți de suflet. Iubește profund, asumat, iubește acum. Nu păstra iubirea pentru mâine, nu o ascunde în spatele misterului, nu o împărți în porții mici. Dăruiește-o total, pentru că doar așa vei ști că ai trăit cu adevărat. În iubire, ca și în viață, nu există loc pentru regrete – doar pentru curajul de a fi tu însuți, cu toată pasiunea, cu toată nebunia, cu tot infinitul din tine.

Alexandra Mihăescu