Views: 2
”Limbajul a creat cuvântul singurătate pentru a exprima durerea de a fi singur. Și a creat cuvântul solitudine pentru a exprima bucuria de a fi singur.” Paul Tillich
Într-o zi, am ales să rămân singură. Nu a fost o decizie luată din teamă sau din resemnare, ci un act profund de iubire față de mine însămi. Purtam pe umeri greutatea unei inimi frânte, a rănilor care nu-mi aparțineau și a iubirilor care soseau fie la momentul nepotrivit, fie alături de oameni care nu erau meniți să rămână. Am obosit să alerg după ceea ce nu era al meu, să mă pierd în povești care nu mă împlineau. Și atunci, am decis să mă opresc din goana spre nicăieri, din alegatul, aiurea, către nimeni.
Această pauză nu a fost un abandon, ci o promisiune făcută inimii mele. Am înțeles că merit să mă vindec, să-mi ofer spațiul necesar pentru a mă regăsi. Am învățat să ascult tăcerea, să-mi îmbrățișez gândurile și să descopăr cine sunt cu adevărat, dincolo de așteptările altora sau de dorința de a fi iubită. În acele momente de solitudine, am găsit o libertate pe care nu o cunoscusem înainte.
Cu timpul, am realizat că nu am nevoie să-mi umplu zilele cu mesaje lipsite de sens sau cu conexiuni care nu mă hrănesc sufletește. Am învățat că a renunța la ceea ce nu este pentru mine nu înseamnă pierdere, ci eliberare. A alege să spun ”nu” unei iubiri care nu mă onorează nu este un eșec, ci o dovadă de curaj. Mi-am dat voie să cer o iubire care să fie o întâlnire autentică, nu o grabă sau o completare a unui gol. Și, mai important, am înțeles că, dacă acea iubire nu vine, nu este o tragedie. Singurătatea mea nu este o pedeapsă, ci un refugiu, un spațiu sacru în care mă pot reconstrui. În liniștea aceasta, ceva magic s-a întâmplat: m-am îndrăgostit de femeia care sunt. Am început să trăiesc pentru mine, să savurez apusuri de soare care nu au nevoie de martori, să găsesc bucurie în momentele simple, în cafeaua de dimineață sau în paginile unei cărți care mă poartă departe. Am descoperit că fericirea mea nu depinde de o altă inimă, pentru că a mea, în sfârșit, s-a ales pe sine.
Astăzi, nu mai alerg după iubire, ci o invit să vină, dacă e menită să fie. Până atunci, sunt întreagă, sunt suficientă. Singurătatea mea nu este un gol, ci o poveste de dragoste cu mine însămi, o poveste care merită trăită din plin. Pentru că, în fond, cea mai importantă relație pe care o voi avea vreodată este cea cu mine. Și această relație, am decis s-o onorez în fiecare zi. Acest articol este pentru toți oamenii care au ales să se oprească, să respire și să se aleagă pe ei înșiși. Nu sunteți singuri în această călătorie. Sunteți puternici, sunteți suficiente/suficienți și, mai presus de toate, sunteți demne și demni de o iubire care să vă celebreze, începând cu cea pe care v-o oferiți vouă înșivă.
Alegerea de a rămâne singură a fost mai mult decât o pauză; a fost o revoluție tăcută, o declarație că merit să fiu prioritatea mea. Într-o lume care glorifică conexiunile constante și relațiile ca măsură a succesului, am învățat că adevăratul curaj stă în a-ți asuma solitudinea nu ca pe o lipsă, ci ca pe o oportunitate de a te descoperi. Această călătorie nu a fost întotdeauna ușoară, dar a fost, fără îndoială, una dintre cele mai eliberatoare experiențe ale vieții mele.
La început, tăcerea m-a speriat. Eram obișnuită cu zgomotul – mesaje, apeluri, planuri, oameni care veneau și plecau. Dar în acea liniște, am început să aud o voce care fusese ignorată prea mult timp: a mea. Am realizat câte compromisuri făcusem pentru a păstra aparențele unei vieți ”complete”. Îmi umplusem zilele cu relații care nu mă împlineau, cu oameni care nu mă vedeau cu adevărat, doar pentru a evita stigmatul de a fi ”singură”. Însă, cu fiecare zi petrecută în compania mea, am descoperit că singurătatea nu este un dușman, ci un aliat. Este spațiul în care îți poți permite să fii tu însăți, fără mască, fără scuze, fără justificări.
Am învățat să renunț la așteptările societății, la ideea că o femeie trebuie să fie într-o relație pentru a fi ”întreagă”. Mi-am dat seama că nu am nevoie de validarea altcuiva pentru a-mi confirma valoarea. Fiecare ”nu” pe care l-am spus unei conexiuni care nu mă respecta a fost un ”da” spus propriei mele demnități. Am învățat să stabilesc limite, să cer respect și să nu mă mai mulțumesc cu jumătăți de măsură. Aceasta a fost prima mea victorie.
Pe măsură ce zilele treceau, am început să găsesc bucurie în lucrurile mici, cele pe care le ignorasem în goana după aprobare sau iubire. O plimbare în parc, cu frunzele toamnei scârțâind sub tălpi, a devenit o experiență sacră. O seară petrecută gătind pentru mine, cu muzică în fundal, s-a transformat într-un ritual de autoîngrijire. Am învățat să dansez singură în sufragerie, să râd de propriile glume, să scriu gânduri care nu aveau nevoie să fie citite de altcineva. Aceste momente, aparent banale, au devenit fundamentul unei vieți pe care o construiam pentru mine, nu pentru a impresiona pe altcineva. Am descoperit pasiuni pe care le abandonasem sau pe care nu știam că le am. Am început să scriu, să lucrez la cartea mea, Suflet de femeie, suflet de bărbat, să citesc cărți care mă provocau să gândesc diferit, să ascult podcasturile unor oameni extraordinari de la care am avut atât de multe lucruri de învățat, să explorez locuri noi fără să simt nevoia de a le împărtăși cu cineva. Fiecare experiență era a mea și numai a mea, iar asta mi-a dat o libertate pe care n-o mai trăisem înainte. Am învățat că nu am nevoie de un partener pentru a trăi o viață plină; am nevoie doar de curajul de a-mi aparține.
Poate cel mai profund dar al acestei călătorii a fost învățarea iubirii de sine. Nu vorbesc despre un concept superficial, ci despre o acceptare profundă a ceea ce sunt – cu toate imperfecțiunile, cu toate fricile, cu toate visurile mele, cu zilele mele în care , din cauza amețelilor, cădeam în casă, zile în care nu îmi doream decât să pot să merg la o plimbare, să stau pe o bancă în parc și să hrănesc porumbeii, zile în care amețelile se mai atenuau și puteam ieși în curte pentru câteva momente. Am învățat să-mi iert greșelile, să-mi celebrez victoriile și să-mi dau voie să visez fără limite. M-am privit în oglindă și, pentru prima dată, am văzut o femeie care nu avea nevoie să fie ”reparată” de iubirea altcuiva, pentru că era deja întreagă.
Această iubire de sine mi-a schimbat perspectiva asupra relațiilor. Nu mai caut pe cineva care să mă ”completeze”, pentru că nu mai simt că îmi lipsește ceva. În schimb, îmi doresc o iubire care să fie o alegere, nu o necesitate; o întâlnire între două suflete care se respectă se celebrează reciproc și evoluează împreună. Și dacă acea iubire nu vine acum, sunt în pace cu asta. Pentru că știu că, indiferent de ce urmează, eu sunt suficientă.
Dacă citești asta și te regăsești în această poveste, vreau să-ți spun că nu ești singură și singur. Alegerea de a-ți acorda timp, de a te pune pe primul loc, este una dintre cele mai curajoase decizii pe care le poți lua. Nu te teme de tăcere, pentru că în ea îți vei găsi vocea. Nu te teme de solitudine, pentru că în ea îți vei descoperi puterea. Și, mai presus de toate, nu te teme să te alegi pe tine, pentru că meriți o iubire care începe cu tine.
Astăzi, trăiesc o viață care îmi aparține. Mă trezesc în fiecare dimineață cu recunoștință pentru femeia care am devenit și pentru drumul care m-a adus aici. Singurătatea mea nu este o povară, ci o poveste de dragoste scrisă pentru mine, de mine. Și această poveste, dragă cititoare, dragă cititorule, merită să fie trăită din plin.
Călătoria mea de a rămâne singură nu s-a încheiat cu descoperirea iubirii de sine; a fost doar începutul unei transformări mai profunde, a unei vieți trăite în acord cu valorile și dorințele mele cele mai autentice. Fiecare pas pe acest drum m-a învățat că a fi singură nu înseamnă doar a te vindeca sau a te regăsi, ci a construi o existență care să reflecte cine ești cu adevărat, fără compromisuri și fără teama de a fi judecată. Este despre a-ți revendica puterea, a-ți asuma responsabilitatea pentru propria fericire și a descoperi că, în fond, ai tot ce îți trebuie pentru a trăi o viață plină.
Una dintre cele mai mari lecții pe care le-am învățat în această perioadă a fost să redefinesc succesul. Societatea ne spune adesea că o viață „reușită” înseamnă o relație stabilă, o familie, o casă plină de râsete și momente împărtășite. Dar ce se întâmplă când îți dai seama că fericirea ta nu se încadrează în acest tipar? Am învățat că succesul nu este o destinație universală, ci o stare de a fi. Pentru mine, succesul înseamnă să mă trezesc dimineața împăcată cu alegerile mele, să trăiesc în aliniere cu valorile mele și să-mi construiesc o viață care mă face să mă simt vie. Am început să-mi stabilesc propriile repere. Poate că succesul meu nu înseamnă o nuntă fastuoasă sau o poveste de dragoste demnă de filme, ci o carieră care mă pasionează, o carte pe care am scris-o cu tot dragul, în care mi-am pus tot sufletul, prietenii care mă inspiră sau momente de liniște în care pot savura o carte bună. Am învățat să sărbătoresc micile victorii – o zi în care am avut curajul să spun ce gândesc, o după-amiază petrecută explorând, fără baston, un colț nou al orașului și chiar o noapte în care am adormit fără să mă bântuie grijile. Aceste momente, aparent nesemnificative, au devenit pietrele de temelie ale unei vieți care este a mea în cel mai profund sens.
Deși am ales să fiu singură în sens romantic, asta nu a însemnat izolarea de ceilalți. Dimpotrivă, această perioadă mi-a oferit ocazia să cultiv relații mai profunde și mai autentice cu oamenii din jur. Am învățat să apreciez valoarea prieteniilor care mă ridică, a conversațiilor care mă provoacă să cresc și a momentelor petrecute cu cei care mă acceptă exact așa cum sunt. Am devenit mai selectivă cu timpul și energia mea, alegând să investesc în oameni care mă inspiră și care împărtășesc aceleași valori. Am descoperit, de asemenea, bucuria de a fi singură în mulțime. Pot merge la un concert, la o expoziție sau la o cafenea fără să simt nevoia de a fi însoțită. Aceste experiențe m-au învățat să fiu confortabilă în propria piele, să savurez momentele fără să le condiționez de prezența altcuiva. În același timp, am învățat să cer ajutor atunci când am nevoie, să mă deschid în fața celor dragi și să construiesc o rețea de susținere care nu depinde de o singură persoană, ci de o comunitate de suflete care mă înțeleg.
Un alt dar al acestei călătorii a fost capacitatea de a îmbrățișa incertitudinea. La început, mă temeam de întrebările care apăreau: ”Ce se întâmplă dacă nu voi găsi pe nimeni?” ”Ce se întâmplă dacă voi fi singură pentru totdeauna?” ”Cum Dumnezeu mă descurc dacă nu îmi vor trece niciodată aceste amețeli?” Dar, cu timpul, am realizat că aceste întrebări nu mai au putere asupra mea. Nu mai trăiesc cu frica de a nu bifa o anumită etapă a vieții, pentru că am învățat să găsesc sens în prezent. Viitorul este o poveste nescrisă, iar eu am încredere că, indiferent ce va aduce, voi fi pregătită să-l întâmpin cu inima deschisă. Această acceptare a incertitudinii mi-a dat o libertate incredibilă. Nu mai simt nevoia să controlez totul sau să planific fiecare detaliu al vieții mele. În schimb, am învățat să mă las purtată de fluxul vieții, să fiu curioasă și să primesc fiecare zi ca pe o oportunitate de a descoperi ceva nou despre mine sau despre lume. Această atitudine m-a făcut mai rezilientă, mai deschisă la schimbare și mai capabilă să găsesc bucurie chiar și în momentele dificile.
Astăzi, privesc această călătorie nu ca pe o fază temporară, ci ca pe un mod de a trăi. Alegerea de a fi singură m-a învățat să fiu intenționată cu timpul meu, să-mi ascult inima și să-mi onorez nevoile. Nu înseamnă că am renunțat la ideea de iubire sau că nu sunt deschisă la noi conexiuni. Dimpotrivă, sunt mai pregătită ca niciodată să primesc o iubire care să fie o alegere conștientă, nu o necesitate. Dar, până atunci, sunt dedicată construirii unei vieți care să mă împlinească, indiferent de cine vine sau pleacă. Această călătorie m-a învățat că nu există o singură rețetă pentru fericire. Pentru mine, fericirea înseamnă să trăiesc autentic, să mă bucur de libertatea de a fi eu însămi și să am curajul de a-mi urma drumul, chiar și atunci când este diferit de al altora. Este despre a găsi frumusețe în râsul care îmi umple casa, în liniștea care mă înconjoară ca o îmbrățișare caldă, în momentele de suflet pe care mi le ofer cu drag.
Dacă te afli într-un moment în care te întrebi dacă merită să alegi calea solitudinii, îți spun cu toată inima: merită. Merită să-ți acorzi timp să te cunoști, să-ți vindeci rănile și să-ți construiești o viață care să fie a ta. Nu te grăbi să umpli golurile cu oameni sau experiențe care nu te onorează. Învață să te iubești, să te respecți și să te celebrezi, pentru că tu ești cel mai frumos dar pe care îl vei primi vreodată. Alege-te pe tine, dragă cititoare, dragă cititorule. Alege să scrii o poveste care să fie a ta, o poveste în care ești eroul/eroina principal/ă, nu doar un figurant/ă. Și, mai presus de toate, amintește-ți că nu ești singur/ă în această călătorie. Ești o lumină, iar lumea are nevoie de tine exact așa cum ești – autentic/ă, curajos/ă și întreg/ă.
Alexandra Mihăescu
Fii primul care comentează