Să te am, să te respir

Views: 7

”Prefer să mor de pasiune decât de plictiseală.” Pablo Picasso

   Există momente în viață când cuvintele devin mai mult decât simple sunete aruncate în vânt – devin o punte între suflete, o expresie a ceea ce nu poate fi cuprins în gesturi sau priviri. „Să te am, să te respir” nu este doar o dorință, ci o stare de a fi, un legământ tăcut cu cineva sau ceva care ne definește existența.

    A avea pe cineva nu înseamnă doar prezența fizică. Este o apropiere care transcende distanța, o certitudine că, indiferent unde te poartă pașii, o parte din tine rămâne ancorată în celălalt. Este ca și cum ai purta un fragment de cer în piept – invizibil, dar viu, pulsând cu fiecare bătaie a inimii. A te avea este să știi că nu ești singur, chiar și în tăcerea cea mai adâncă.

   Dar ”să te respir” duce totul mai departe. Respirăm pentru a trăi, iar a te respira pe tine înseamnă a face din tine însăți aerul meu, esența care mă susține. Este o intimitate care nu cere cuvinte, o fuziune a ființelor în care granițele dintre ”eu” și ”tu” se topesc. Te respir în diminețile reci, când aburul ceaiului se ridică spre cer, te respir în serile lungi, când stelele par să șoptească povești despre noi.

   Poate că ”să te am, să te respir” nu se referă doar la o persoană. Poate fi un loc – o pădure bătrână cu miros de pământ reavăn, o mare care își spune secretele în valuri. Sau poate fi o idee, un vis care ne ține treji noaptea și ne dă curaj ziua. Indiferent ce este ”tu” în această ecuație, certitudinea rămâne: a te avea și a te respira este un act de iubire, de supraviețuire, de apartenență.

   Într-o lume grăbită, unde totul se măsoară în secunde și notificări, să te oprești și să spui ”te am, te respir” este un gest de revoltă. Este o declarație că, dintre toate lucrurile pe care le-am putea poseda, alegem ceea ce nu se poate cumpăra – conexiunea, simțirea, viața care pulsează dincolo de aparențe.

Așadar, cui îi spui astăzi „să te am, să te respir”? Și, mai important, cine sau ce te face pe tine să simți că ești respirat, că ești avut, că ești, pur și simplu, viu?

   A te avea și a te respira nu e un drum lin, presărat doar cu lumină și certitudini. Uneori, e un dans fragil pe muchia întunericului, unde fiecare pas e o leapșă între dorință și teamă. Să te am înseamnă să accept și umbrele tale – acele colțuri ascunse pe care le porți în tăcere, acele clipe când te retragi în tine, departe de mine. Și totuși, chiar și atunci, să te respir devine un act de credință. Aerul poate fi greu, încărcat de întrebări nerostite, dar rămâne al meu, al tău, al nostru.

   Există o frumusețe sălbatică în această dualitate. A te avea nu e posesie, ci o promisiune – că voi sta lângă tine, chiar și când pământul se clatină sub picioarele noastre. A te respira nu e doar plăcere, ci și curaj – să inhalez furtunile tale la fel cum primesc și calmul. E ca și cum aș învăța să trăiesc cu un foc care arde în piept: uneori mă încălzește, alteori mă mistuie, dar niciodată nu mă lasă indiferent.

   Și dacă ”tu” nu ești o persoană, ci un moment? Un apus care îți taie respirația, un cântec care îți răscolește amintiri, o clipă de liniște într-o lume care urlă. Să le ai și să le respiri e un dar rar, un refugiu pe care îl descoperi doar când te oprești din goana zilnică. Îmi imaginez un bătrân stând pe o bancă, cu ochii pierduți în zborul unui porumbel – el știe ce înseamnă să aibă și să respire clipa, fără să o ceară, fără să o forțeze.

   Dar ce se întâmplă când ”te” pierd? Când aerul devine subțire, când mâinile mele nu mai găsesc ce să cuprindă? Poate că ”să te am, să te respir” nu se termină niciodată cu adevărat. Te port în mine ca pe o amintire care nu se stinge, ca pe un parfum care rămâne în aer mult după ce floarea s-a ofilit. Te am în felul în care cerul are stelele – nu le atinge, dar le păstrează veșnic. Te respir în felul în care pământul respiră ploaia – chiar și după ce norii pleacă, urmele lor rămân.

   Așadar, ”să te am, să te respir” nu e doar un început sau un sfârșit – e o călătorie. Una care mă poartă prin tine, prin mine, prin tot ce ne leagă și ne desparte. E un verb viu, care se conjugă la prezent, dar care poartă în el ecouri ale trecutului și promisiuni ale viitorului. Și poate că, în definitiv, asta înseamnă să trăiești: să ai și să respiri, cu toată inima, până când ultimul suflu devine o șoaptă – ”te-am avut, te-am respirat”.

Să te am și să te respir devine, cu timpul, un ritual al supraviețuirii. Nu e doar o alegere, ci o necesitate, ca apa care curge spre mare sau ca frunza care cade toamna, urmându-și firescul. În mijlocul haosului, al zilelor care se rostogolesc una peste alta, găsesc în tine – fie că ești om, loc sau vis – un punct fix. Te am ca pe o busolă invizibilă, care mă ghidează atunci când harta lumii se rupe. Te respir ca pe un antidot la aerul greu al rutinei, un strop de sălbăticie într-o viață domesticită.

   Dar oare te am cu adevărat? Sau e doar o iluzie pe care mi-o țes singură, o poveste pe care o spun ca să dau sens neștiutului? Poate că a te avea e mai mult despre mine decât despre tine – despre felul în care te oglindesc în sufletul meu, despre cum îți dau contur prin propriile mele dorințe. Și a te respira? Poate e felul meu de a te păstra viu, de a te face parte din mine, chiar și atunci când ești departe, intangibil, ca un nor pe care îl vezi, dar nu îl poți cuprinde.

   Uneori, mă întreb dacă și tu mă ai, dacă și tu mă respiri. E o curiozitate tăcută, care nu cere răspuns, dar care mă bântuie în clipele de liniște. Poate că ”să te am, să te respir” nu e un drum cu sens unic, ci o întâlnire – un schimb de aer, de lumină, de umbre. Te am în felul în care un râu are malurile sale: nu le posedă, dar le conturează, le dă formă. Te respir în felul în care vântul respiră copacii: îi atinge, îi mișcă, dar nu îi ia cu el.

   Și totuși, există zile când ”te” devine un mister. Te caut în mulțimi, în zgomot, în tăcere, și nu te găsesc. Te am, dar nu te văd; te respir, dar aerul pare gol. E ca și cum aș alerga după un ecou, după o umbră care dansează la marginea vederii mele. În acele momente, ”să te am, să te respir” devine o luptă – nu cu tine, ci cu mine însămi, cu nevoia mea de a te defini, de a te fixa într-un loc, într-un timp.

   Dar poate că frumusețea stă tocmai în această neclaritate. Să te am nu înseamnă să te înțeleg pe deplin. Să te respir nu înseamnă să te epuizez. E un act de abandon, o acceptare a faptului că ”tu” – fie că ești un suflet, un loc, un ideal – vei rămâne mereu mai vast decât pot cuprinde eu. Te am ca pe un ocean pe care îl traversez, dar pe care nu-l pot măsura. Te respir ca pe un vânt care mă poartă, dar pe care nu-l pot prinde, așa că merg mai departe, cu tine în mine, cu mine în tine. ”Să te am, să te respir” nu e o destinație, ci un drum nesfârșit – unul pe care îl parcurg cu fiecare pas, cu fiecare suflare, cu fiecare bătaie a inimii. Și, în acest dans etern, descopăr că nu doar te am și te respir pe tine, ci mă am și mă respir pe mine, prin tine.

  Cu fiecare clipă, ”să te am, să te respir” se transformă într-o artă subtilă, un meșteșug al inimii pe care îl învăț pe măsură ce trăiesc. Nu e ceva ce pot stăpâni deplin, ci ceva ce se dezvăluie treptat, ca un tablou pe care îl pictez fără să știu conturul final. Te am în felul în care un artist își are muza – nu ca pe o posesiune, ci ca pe o inspirație care mă cheamă, mă provoacă, mă schimbă. Te respir în felul în care un poet respiră cuvintele – nu le deține, dar le lasă să curgă prin el, dându-le viață.

   Există o fragilitate în acest ”te”. Uneori, te am atât de intens încât mi-e teamă că te voi zdrobi sub greutatea dorinței mele. Alteori, te respir atât de adânc încât mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi spre mine. E un echilibru delicat, ca mersul pe o sârmă invizibilă, între a te ține aproape și a-ți da libertatea de a fi. Pentru că a te avea nu înseamnă a te înlănțui, iar a te respira nu înseamnă a te consuma – e un dar reciproc, un schimb care ne ține vii amândoi.

   Mă gândesc la toate ”te”-urile pe care le-am avut și le-am respirat de-a lungul timpului. Prieteni care au fost ca aerul proaspăt al dimineții, locuri care mi-au tăiat respirația cu frumusețea lor sălbatică, vise care m-au ținut trează și mi-au dat aripi. Fiecare ”te” a lăsat o urmă, un parfum subtil care încă mai plutește în mine. Să te am și să te respir devine, astfel, o arhivă a sufletului – o colecție de momente, de oameni, de stări care mă definesc, chiar și după ce au trecut.

   Dar ce rămâne când ”te” se risipește? Când mâinile mele nu mai găsesc ce să cuprindă, iar plămânii mei caută un aer care nu mai e acolo? Poate că ”să te am, să te respir” nu se sfârșește niciodată cu adevărat, ci se transformă. Te am în amintire, ca pe un foc care a ars odată și încă mai încălzește cenușa. Te respir în absență, ca pe un vânt care a plecat, dar a lăsat în urmă mișcarea frunzelor. E o melancolie dulce, un dor care nu doare, ci mângâie.

   Și totuși, în această pierdere, descopăr ceva nou: că a te avea și a te respira e și despre a mă elibera. Te am fără să te țin, te respir fără să te prind. E o iubire care nu cere, o prezență care nu apasă. Poate că ”să te am, să te respir” nu e doar despre tine, ci despre capacitatea mea de a iubi, de a simți, de a trăi dincolo de limitele trupului și ale timpului, așa că stau aici, în această clipă, și te am – fie că ești lângă mine sau doar o umbră în mintea mea. Te respir – fie că ești aerul din jurul meu sau doar o adiere a ceea ce ai fost. Și, în acest act simplu, găsesc infinitul: un ”te” care nu se sfârșește, un ”eu” care se naște din nou cu fiecare suflare. ”Să te am, să te respir” devine un imn al vieții – al meu, al tău, al nostru.

Alexandra Mihăescu