Views: 536
”Timpul se măsoară în ore. Viața în emoții.” Antonio Cunetto
Atunci când viața dă cu tine de pământ, stai, acolo jos! Cât simți! Ești om! Ai dreptul să cazi! Încetează să mai crezi că ești un robot care trebuie să funcționeze perfect tot timpul! Ce să vezi, chiar și cei mai buni roboti tot se strică într-o zi! Te rogi, plângi meditezi, faci terapie, ești furios, trântești o farfurie de pereți, înjuri, te izolezi de tot și de toate, este ok! Faci ceea ce este necesar să găsești puterea să te ridici și să-ți culegi bucățile de trup, de minte, de suflet! Toată viața mi s-a spus că trebuie să mă abțin să-mi arăt emoțiile, indiferent dacă ele sunt pozitive sau negative! Fix asta nu am făcut! Și bine am făcut! La ce dracu mai ai emoții, dacă le ții ascunse în tine? Ești om, dar trăiești ca un robot?
Zi de zi, ceas de ceas, tot ceea ce nu exprimi se adună în tine! Furii, dureri, dezamăgiri, iubiri împlinite sau nu, tristeți, bucurii, doliu. Totul se adună și totul ne afectează! Psihic, emoțional și fizic! Îți este teamă că ceea ce ai de spus va deranja? Foarte bine! Dă-i drumul! Ce nu spui, te omoară pe tine, nu pe ceilalți! Datoria ta față de tine este să rămâi mereu în verticalitatea ta și să spui ce ai de spus! Nu te trăda! Tu ești cea mai mare avere a ta! Am spus-o și repet! Oamenii te pupă și te înjură cu aceeași gură, diferența o face interesul! Spune ce ai de spus, oricum!
Sunt 3 ani de când Aaron, omul meu drag, a plecat dintre noi. Din secunda în care am aflat până în momentul în care vă scriu, am trecut prin toate stările posibile și imposibile! 2 ani și 6 luni am mers în baston, datorită faptului că, după plecarea lui Aaron mi s-au declanșat niște amețeli teribile, care m-au forțat să stau mai mult la pat, decât în picioare. Am căzut, la propriu prin casă, am plâns, am urlat, m-am certat cu cei de pe lumea asta și cu cei de dincolo, ba chiar și cu Dumnezeu. O parte din mine încă suferă, o parte din mine a început vindecarea! Încă sunt în dezechilibru, însă, iată, ușor, ușor încep să mă reechilibrez și să ies din casă, fără prietenul meu fidel, bastonul. În fiecare zi îmi spuneam, ia-ți timp, ai grijă de tine, ridică-te în ritmul tău, nu în ritmul impus de ceilalți. Trebuie să fiu bine. Pentru Aaron, care și-a dorit mereu să fiu bine, pentru toți cei care mă iubesc într-un fel sau altul, sau care, mai au nevoie de mine pe lumea aceasta, pentru mine, pentru că mai am atâtea lucruri de făcut, de experimentat…
Da, viața dă cu toți de pământ, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, mai dur sau mai năucitor! Eu mi-am luat-o dur, frontal, fără preaviz. M-a făcut K.O instant! M-am ridicat, încet, încet pentru că știam că, dacă aleg să rămân la podea, nu voi rezolva absolut nimic! Cu mine sau fără mine, viața merge mai departe! Caracterele puternice se formează pe timp de război, nu de pace! Și am mai învățat ceva, că regretele dor cel mai mult! Decât să regret că nu m-am ridicat, prefer să mă ridic, să merg mai departe, poate, la început, mai ușor, ca un cuțu șchiop, apoi ca soldatul care își apără camarazii până la capăt, până la ultima lui respirație, cu riscul că, oricând, pot fi făcută K.O încă o dată! Sau, poate de zeci de ori!
Dragilor, indiferent ce trăiți acum, vă doresc să găsiți curajul să treceți peste, să vă ridicați și să mergeți mai departe! Și dacă simțiți că nu mai aveți putere, sunt aici! Un gând bun, o încurajare oricând vă voi oferi cu drag!
Alexandra Mihăescu
Fii primul care comentează