Views: 525
”Oamenii supraviețuiesc nu prin grija față de ei înșiși, ci prin iubirea celorlalți față de ei.” Lev Tolstoi
Cred că cea mai frumoasă formă de iubire este grija! Să ai grijă de un om, să faci să-i fie mai bine, mai ușor; să-l întrebi dacă e trist sau obosit, dacă a mâncat, dacă a ajuns cu bine acasă. Să-l asculți cu sufletul, mai mult decât cu urechile, să-i vorbești cu inima, mai mult decât cu gura. Să-l ții în brațe, să-i creezi un spațiu cald, frumos și sigur, unde să-și poată sărbători victoriile și unde să-și poată striga disperările. Să-i zâmbești când vezi nori negri adunându-se deasupra lui. Să te apleci cu iubire, înțelepciune și blândețe asupra durerilor lui, să-ți pleci sufletul în fața lui, să-i ștergi lacrima, să i-o săruți, să o simți ca fiind a ta.
Și iar să-l ții în brațe! Mult, strâns, lipit de sufletul tău bun și cald. Să fii mâna care-l ajută să meargă, să mănânce, să se spele, atunci când puterile fizice și sufletești îl părăsesc. Să fii picioarele care-l poartă spre locurile ce-i aduc bucurie. Să fii vocea puterii lui, când neputința îi cuprinde ființa. Să-i fii gândul bun de fiecare zi, când confuzia îi paralizează mintea. Să fii un soare pe cerul existenței lui, să-i transformi povara sufletească într-o briză caldă de vară. Și, întotdeauna, oriunde ai fi, orice ai face, să-l ții în brațe – în gând, în suflet, în toată ființa ta! Ce vindecătoare e iubirea când îmi spui „ai grijă de tine, draga mea!”
Să fii cel care rămâne, chiar și atunci când furtunile vieții par să-l smulgă din rădăcini. Să-i fii rădăcina, pământul ferm sub pașii lui, cel care-l ține drept când vânturile îi clatină sufletul. Să-i aduni cioburile inimii, cu răbdare, fără să-l grăbești, și să le lipești la loc cu iubirea ta, ca pe o vază veche ce devine și mai prețioasă după ce s-a spart. Să-i fii umbra care-l apără de arșița zilelor grele, dar și lumina care-i arată drumul când noaptea îi învăluie speranțele.
Să-l iubești așa, cu grijă, înseamnă să-i cunoști tăcerile mai bine decât cuvintele. Să-i vezi povestea nerostită din ochii obosiți și să-i spui, fără vorbe, ”sunt aici, nu ești singur”. Să-i fii scut, dar și pernă moale pe care să-și odihnească grijile. Să-i culegi visurile risipite și să i le așezi înapoi în suflet, ca pe niște stele pe cerul lui întunecat. Să-l ții de mână când lumea pare prea mare, prea rece, prea grea, și să-i spui, cu un zâmbet, ”împreună putem orice”.
Și, Doamne, ce dar e să fii cel care-i alină dorurile nerostite! Să-i fii căminul unde se întoarce, nu doar cu trupul, ci cu toată ființa lui, știind că acolo va găsi mereu iubire, înțelegere și pace. Să-i fii cântecul care-i alungă frica, povestea care-i dă curaj, rugăciunea nerostită care-i păzește sufletul. Să-l ții în brațe, mereu, chiar și de la distanță, cu gândul tău bun, cu inima ta care bate pentru el, cu sufletul tău care-l poartă în fiecare clipă.
A iubi așa, cu grijă, e să fii un far în mijlocul mării lui agitate, să fii ancora lui, dar și valul care-l împinge spre țărmurile bucuriei. Să fii cel care, chiar și în cele mai întunecate clipe, îi șoptește: ”ai grijă de tine, dragul meu, căci eu sunt aici, mereu, să am grijă de noi.”
Alexandra Mihăescu
Fii primul care comentează